Astăzi am avut o zi bună

Trăim ca să îl putem taxa pe ăla din fața noastră care uită să semnalizeze. Trăim ca să ne distrăm. Trăim ca să înjurăm taximetriștii. Trăim ca să aruncăm cu păreri banale și să dăm vina pe sistemul infect în care ne-am născut. Trăim ca să înjurăm politicienii. Trăim ca să arătăm cu degetul – în speță, trăim să judecăm absolut tot ce se află în jurul nostru – oamenii. Trăim ca să ne dăm importanți. Trăim pentru bani. Trăim pentru multe lucruri care nu își au rostul. Trăim ca să cumpărăm lucruri de care nu avem nevoie. Trăim într-un sistem în care fiecare trage tare pentru el și familia lui și încearcă să fenteze cât mai mult statul. Trăim ca să cumpărăm benzină la un preț umflat exponențial fără motiv de oamenii deștepți din marile companii petroliere care au speculat creșterea imensă a numărului de mașini. Trăim într-o lume falsă în care mașina trebuie să reflecte neapărat starea financiară a posesorului. Trăim într-o lume în care marketing-ul e noua schemă mondială. Trăim cu speranța că va fi mai bine. Trăim cu ideea că se va schimba ceva. Să vă spun eu ceva. Nu se va schimba nimic atâta timp cât fiecare nu face ceva ca să fie mai bun, ci așteaptă să fie ceilalți mai buni și pentru el. Asta în timp ce îl înjură pe ăla din față care uită se semnalizeze.

Nimic nou, de altfel. Probabil în timp ce scriu aceste rânduri pițipoancele își fac poze îmbrăcate sumar, ca să fiu elegant, pe care le postează pe facebook și apoi postează texte copiate din alte părți despre cum bărbații sunt niște porci și vor femei doar pentru o noapte și nu se uită la inteligența și suflețelul lor. Exact.

Probabil în timp ce scriu aceste rânduri există oameni care judecă și înjură, dar nu se uită în oglindă. Poate.

În timp ce alerg am timp să mă gândesc la foarte multe lucruri și văd foarte multe scene prin oraș. La multe îmi dau seama cât de fucked up suntem ca omenire.

Astăzi sunt prea realist. Să vă mai spun ceva.

Poate că totuși avem o șansă.

Astăzi, alergând, am ajuns în afara Craiovei, pe lângă Metro, pe drumul spre București. Știam unde trebuie să fac întoarcerea, unde se îngustează drumul și unde devine periculos. L-am mai făcut. Am trecut pe lângă același bătrânel care vindea pepeni verzi din portbagajul unei mașini vechi și acum două săptămâni. La vreo 100 de metri după el am făcut întoarcerea. Eram la km 9, mai aveam cam încă pe atât de făcut și foarte puțină apă. În timp ce mă apropiam de el, bătrânelul mi-a făcut semn să încetinesc.

Duminică seara, la ora 21, în afara orașului, în timp ce mi-am scos căștile am auzit următoarele cuvinte: “Te-am mai văzut pe aici. E destul de cald, lasă-mă să îți pun niște apă.”

 

Submit a comment