Cum îmbini alergarea de anduranță cu bodybuilding-ul

Un subiect extrem de puțin discutat în România, poate chiar deloc, unde cele două sunt complet diferite și separate una de cealaltă. În mitologia românească, dacă vrei să slăbești, te apuci de alergat. Dacă vrei să “te faci mare”, te duci la sală. Dacă le faci pe amândouă… muncești degeaba.

Nu e chiar așa…

Am avut mereu o sete constantă de cunoaștere în domeniul acesta. Nutriție, mișcare, bodybuilding, wellness. Poate și pentru că e vorba de știință și se îmbină extraordinar cu medicina. Mi-a luat câțiva ani să înțeleg cum funcționează organismul uman și încă mai am enorm de învățat pe tema asta. Atunci când crezi că știi totul, o dai cu bâta în baltă. Eșecul te învață totul despre succes, pe când succesul nimic.

Există stereotipuri ciudate în materie de sport și mișcare în România.

În convingerea clasică, sportul este ceva rău pe care trebuie să îl faci ca să slăbești. În România există foarte puțină educație pe tema asta, în mare parte pentru că oamenii nu citesc. Sunt needucați, dar nu vreau să divaghez.

Doar recent am văzut că mulți oameni sunt din ce în ce mai interesați de a practica un sport ca să se întrețină. Pentru că, în fapt, ca orice alt lucru în viață, condiția fizică nu durează. Ea trebuie menținută. Exact cum faci un duș în fiecare dimineață ca să îți menții igiena atât de vitală, exact așa este și corpul. Doar că el nu dă semnele de schimbare așa rapid. Le dă în timp. În timp ajungi gras, cu probleme emoționale, de sănătate și multe, multe frustrări.

Când m-am apucat de alergat mi s-a spus din toate părțile că ceea ce fac eu e o prostie.

Alerg degeaba. Sunt deja slab. Ce rost are? Nu am cum să alerg atât de mult.

Partea cu bodybuilding-ul a început pentru mine când aveam vreo 12-14 ani și eram slab mort. Băi, da slab mort. Eram scund și slab. Cred că aș fi dat orice să fiu mai gras. Era un aspect care m-a complexat mult timp.

În liceu am realizat că singura metodă să arăt mai bine în viziunea mea era să am mușchi. Mi-a luat mult timp să găsesc motivația necesară de a mă ține de sala de forță săptămânal (vreo 4 ani). Îmi era mereu mai comod acasă, dar nu puteam lucra decât câteva grupe de mușchi.

De ce alergare de anduranță și bodybuilding?

Odată cu debutul meu ca maratonist anul trecut, am realizat că îmi păstram greutatea (mâncam inteligent, în special după alergări, ca să îmi refac depozitele de glicogen). Exact asta urmăream, dar trebuia să iau măsuri împotriva unei transformări inevitabile. Mă uitam la oameni ca Andrei RoșuAndrei SoareGabriel Solomon (și nu doar ei), oameni pe care îi admir enorm pentru ce fac, însă am fugit întotdeauna de a fi slab. Din cauza asta am și spus povestioara de mai sus.

Slab în sensul de…

Nu îmi plac maratoniștii din punct de vedere estetic, o spun sincer. Sunt slabi, au mâinile subțiri și nu mi se pare estetic pentru un bărbat. Îmi plac, în același timp, distanțele lungi. Îmi place să alerg, îmi place să fiu în formă maximă. În schimb, sunt adeptul imaginii de tip spartan. Oameni care aleargă mult și sunt și masivi. Cel puțin conform cărților de istorie și filmului 300.

Din cauza asta am și pus imaginea reprezentativă, cu sprinterul și maratonistul. Aceea e diferența de care vorbesc. Mai multe în continuare.

Aici m-am lovit de un munte de piatră. E practic imposibil să le ai pe amândouă (mai ales din cauza predispoziției genetice la mine), dar atâta timp cât fac lucrurile astea din plăcere nu prea mai contează. Încerc.

Așa că m-am pus pe treabă prin septembrie 2013. Cu experiența de anul trecut când făceam și sală și alergări pentru primul meu semimaraton și am renunțat la mersul la sala de forță după 3 luni, am decis să nu mă mai dau bătut de data asta. Am rărit alergatul în iarnă și am mers la sală. Am avut o singură pauză în iarnă și una acum, de sărbători.

Cum a decurs încercarea mea epică… e epic. Chiar m-am lovit de un munte de piatră.

Dacă nu muntele pe care-l urci te obosește, atunci e pietricica din pantoful tău. (Muhammad Ali)

Din septembrie până în ianuarie – perioadă cu foarte puține alergări – am pus 4kg de masă musculară pură. Fără grăsime. Eram în top shape, eram fericit, dar nu alergam. Doar asta îmi displăcea.

Excelent. După sesiune am zis să mănânc și mai mult și să îmi fac și un gainer pentru susținerea noului tip de efort – aici intra în scenă alergarea. Aveam nevoie de substrat pentru muuuulte calorii arse. Aveam stagii la spital în fiecare dimineață, ore zilnice de lucru ca freelancer, prietenă, prieteni și alte activități la facultate și prin oraș. Cum să spun, de luni până joi eram zombie. Și în restul zilelor doar jumătate. Au fost zile în care am dormit 3 ore pe noapte. Le-am îmbrățișat, eu am ales calea asta. Nu m-a pus nimeni să fac atâtea. Cu toate astea, cu toate suplimentele, nu am mai pus un gram de masă musculară.

Mă așteptam, însă…

M-am pus și mai mult pe citit să văd dacă mai fac și alții ce fac eu și să înțeleg mai bine procesul.

Așadar, printre factorii care intervin în antrenamentul dublu (anduranță și bodybuilding) se numără:

  • Viteza cu care se recuperează corpul după efort
  • Vârsta
  • Tipul de antrenament de anduranță
  • Istoria personală sportivă
  • Sexul (femeiesc, bărbătesc – este legat în principal de tipul de hormoni din corp)

Aș mai putea adăuga stresul psihic în cazul meu.

Fiecare arată îmbunătățiri în activitățile alese, însă atunci când pui un stres de două ori mai mare pe corp (vorbim o dată de solicitare anaerobă la sala de forță și de solicitare aerobă în timpul alergării de anduranță), poți da rapid în supra-antrenament. Cedezi. Clachezi. Capacitatea de recuperare a organismului e depășită.

Asta am pățit eu.

A doua posibilitate care poate afecta negativ antrenamentul bivalent se referă la tipurile de fibre musculare care intervin în contracția fiecăruia dintre sporturi.

Continuând, atunci când antrenezi ambele tipuri de fibre musculare, mușchiul este într-o stare de conflict, încercând să se adapteze la ambele forme de stres. În orice caz, din moment ce aceasta sunt, practic, la captele opuse ale spectrului, nu există o cale de mijloc ce poate favoriza progresul într-o direcție anume.

O particularitate anume este legată de enzimele aerobe.

Atunci când te antrenezi aerob (alergare de anduranță), enzimele astea tind sa fie activate. Când mergi la sală, ele tind sa fie inhibate. Asta oprește mușchiul de la o adaptare și un progres optim.

Cum influențează hormonii cele două tipuri de antrenament

Rezultatele progresului sunt influențate major de acțiunea hormonilor. O chestie pe care am aflat-o recent este că antrenamentul de anduranță pune în circulație hormoni catabolici (care ard calorii) și scad țesutul muscular (corpul se adaptează, caută să aibă masă cât mai puțină pentru efort mai mic pe distanță lungă și termen lung), în timp ce antrenamentele rapide (cum e mersul la sală) stimulează formarea de țesut muscular nou. Cele două tipuri de hormoni de care vorbim sunt cortizolul și testosteronul.

Unul dintre motivele pentru care nu am mai pus masă musculară în partea de sus a corpului în momentul în care am reînceput alergările…

Este faptul că aveam zile când făceam ambele tipuri de antrenamente într-o zi. Atunci când alergam, cortizolul îmi invada organismul. Era momentul în care consumam rezervele de glicogen și puneam un stres mult prea mare pe metabolism. În loc să merg acasă, să mănânc și să dorm, cum făceau colegii de la sală, eu alergam.

Cu toate astea, cărțile sunt cărți și realitatea e realitate. Rămân la ideea că dacă aș mări cantitatea de calorii ingerată, aș avea rezultate mai bune în ceea ce privește greutatea mea.

Dar nu asta urmăresc. Nu asta e prioritatea acum.

Deși teoria conflictuală a fibrelor musculare este adevărată, faptul că fac mișcare e tot ce contează.

Faceți sport!

Pe curând.

Sursă foto

1 Comment

Submit a comment