Cum să vizitezi Israel în 6 zile (sau ce poți învăța din povestea mea)

Iubesc poveștile oamenilor. Mă inspiră. Sunt hrană pentru suflet și vitamine pentru creier.

„Ești nebun… ”, îmi spune colegul de cameră când mă vede că înghesui atent laptopul de 2,3 kilograme în rucsacul de 30 litri pentru călătoria în Israel. Plus încărcătoare de tot felul, baterii externe, GoPro-ul și doar câteva haine, minimul necesar. Aveam în față o călătorie de 6 zile în Israel. Urma să fie prima mea călătorie cu rucsacul în spate. Prima dată când urma să plec într-o țară străină fără să stau la un hotel/hostel/motel. Descoperisem CouchSurfing.com cu două săptămâni în urmă, când fusesem să alerg un ultramaraton în Cipru în timpul Erasmusului din Turcia. Două prietene care au fost cu noi atunci au spus că vor merge în Limassol cu CouchSurfing, în timp ce noi mergeam pe munte să alergăm și plăteam bani grei să stăm cu englezii și australienii la start. Wow.

05:00, 3 iunie 2015. Turcia.

Eram plecat de 4 luni într-un oraș de două milioane de locuitori din acea Turcie care nu cunoștea turiști – Adana – pentru a-mi face semestrul acolo. Și să cunosc oameni, cultură, bla, bla. Plănuisem să călătoresc mult. A sunat alarma, am făcut ultimele aranjamente și am plecat la pas spre autobuz. La 06:55 aveam zbor spre Istanbul, iar la 12:30 aveam un alt zbor spre Tel Aviv. Pegasus Airlines ambele. 150 euro dus-întors pentru curioși, cumpărat cu circa 40 zile înainte.

Deși mai fusesem în țări cu o cultură total diferită de Europa, m-a frapat peisajul din terminal, după ce s-a anunțat poarta. I-am văzut imediat, pălării negre, costume negre și cămăși albe, și niște șuvițe ciudate care le cădeau pe față din laterale. Unii mai îngrijiți, alții mai grăbiți.

Zborul a fost de circa 2 ore și jumătate. Avionul jumătate gol, am dormit și eu și colegul Enio fiecare pe câte 3 scaune până aproape de coasta Israelului. M-am ridicat atunci când pilotul a făcut câteva manevre de Grand Prix aerian și am observat grozăvia de mai jos:

Tel Aviv from Plane
Marea Mediterană. Coasta Israelului – vedere din avion.

14:35. 3 iunie 2015. Israel.

Aici începe fabulosul. Planul era următorul: aterizăm, luăm viza, mergem în autogară și luăm autobuzul spre Ierusalim, unde aveam cazare la un tip care semăna cu un șaman. Urma să stăm la el două nopți, una în Nazaret, una în Tel-Aviv și încă una pe bancă, în parc, probabil. Sau într-o gară. A fost tot ce reușisem cu CouchSurfing, dar eram mulțumiți. Aveam ceva dinero la noi, căutam să fie totul cât mai cost-efficient din pricina prețurilor extrem de ridicate de acolo (o bere costă în jur de 30 lei românești, o pâine 10 lei, etc). Urma să ne deplasăm cu autobuzul.

Am scos câțiva shekeli (moneda israeliană) de la bancomat pentru a evita comisioanele mari de la agențiile din aeroport. Pentru cei care ajung pe acolo: 1 Shekel = aprox. 1 RON, iar bancomate nu prea există în aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv, decât două la etajul doi.

Niciodată socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg.

La indicațiile unui prieten israelian care face medicina în România, am luat autobuzul. Începea weekend-ul pentru israelieni. Auzisem de Shabbat, dar nu îl trăisem niciodată pe viu. Începe vineri la apus și se termină când se lasă noaptea, 24 ore mai târziu, timp în care israelienii extrem de credincioși închid tot. Nu lucrează nimeni. Nici măcar firmele de autocare.

Până am ajuns la stația de autocar ce mergea spre Ierusalim ne-am împrietenit cu o tipă, soldat, care mergea acasă. Ne-a ghidat ea. Avea un kalaș în brațe și un rucsac în spate. După câteva minute de așteptare am dat de mai mulți ca ea. Am observat, cu stupoare, că armele erau la ordinea zilei. Mai rău ca în Egipt, vecinii lor.

În autogara din Ierusalim toată lumea se ducea acasă, era weekend. Un procent enorm de populație lucra în armată – aveam să aflu patru zile mai târziu că isralelienii sunt obligați să facă armată câțiva ani, inclusiv femeile.

Am mers pe jos până la tipul șaman, gazda din Ierusalim. Avrum Ehrlich îl cheamă. Am intrat direct în curte (așa ne lăsase indicații), unde domnea calmul absolut și am ajuns, după ocolul casei, într-o terasă improvizată, cu covoare diverse pe jos, bănci cu pături, mese din lemn, un fel de rustico-comod. Sau, mai bine zis, guesthouse. Se auzea o muzică din filmele alea cu budiști, iar în tocul unei uși din stânga a aparut o femeie pe la vreo 45 de ani. Scundă. Zâmbitoare. „Uelcom”, zice. Era femeia care se ocupa de oaspeți.

18:45. 3 iunie. Ierusalim, Israel.

Casa era destul de veche, situată pe o colină, la vreo 2 kilometri de mers pe jos de Old Jerusalem – principala atracție din oraș, locul unde se perindă sute de mii de oameni anual. Șamanul trage cu putere dintr-o țigară în timp ce noi ne despachetam lucrurile și ne întreabă: ”What’s your story?”

Ierusalim
Ierusalim, Israel.

Am vorbit vreo 30 de minute, timp în care doamna aceea ne-a adus o limonadă și ne-a arătat paturile suprapuse unde urma să dormim, până a venit o britanică împreună cu fiica ei, amândouă relocate în Israel de ceva vreme – se cunoșteau și cele două urmau să rămână în guesthouse peste noapte. Nu au mai rămas.

I-am cerut câteva indicații despre oraș, am cerut opinia despre planul nostru pentru următoarele zile și ne-am lovit precum omul beat de perete.

”There are no buses tomorrow. You can’t visit Dead Sea on Saturday without a car. I suggest a car.”

Ne-a spus apoi că nu există autobuz la o oră convenabilă pentru noi să ajungem în localitatea de lângă Nazareth unde aveam să stăm peste două nopți. ”I will host you on Sunday, too, and you can come back here. Rent a car.”

În același timp am primit un mesaj de la tipul din Nazareth (sau de lângă, nici acum nu știu exact unde locuia): ”Hey, sorry for the late message, I’m going in a surprise business trip to China tomorrow. Hope you’ll find someone else and enjoy your stay here.”

Fuck.

Vorbea o engleză acceptabilă. S-a scuzat, spunând că în weekend urma să plece la un eveniment de familie. Obișnuia mereu să stea cu călătorii la un pahar de Arak pentru a le asculta poveștile. Era un om simplu, care locuise în China rurală vreo 7 ani. Știa mandarină la perfecție. Călătorise în vreo 60 de țări și s-a întors în Israel pentru a-i ajuta și el pe alții să călătorească mai ușor.

Enio în casa de oaspeți
Enio în casa de oaspeți

Povestea pe care am auzit-o în amurgul acelei zilei nu aș fi putut să o găsesc la un hotel de 5 stele. A fost o experiență unică. Din asta e construit sufletul omului, nu din safirul pe care își pune cafeaua într-o cameră perfect securizată și antifonată.

Cu permisiunea lui, postez o fotografie a sa de pe Facebook. Am păstrat legătura. Atunci nu am apucat să facem una împreună.

Avrum Ehrlich în Rusia. Gazda din Ierusalim.
Avrum Ehrlich în Rusia. Gazda din Ierusalim.

Eram obosiți, dar am mers în Old Jerusalem, am văzut celebrul Western Wall, Via Dolorosa (Drumul Crucii) și am făcut câteva fotografii.

Western Wall, Ierusalim.
Western Wall, Ierusalim.
Via Dolorosa.
Via Dolorosa.
Western Wall, din nou.
Western Wall, din nou.
Ierusalim. Fotografie de noapte.
Ierusalim. Fotografie de noapte.

Am făcut planul pentru ziua următoare. Marea Moartă.

07:00. 4 iunie 2015. Ierusalim.

Opt dimineața într-o zi de Shabbat. Doi studenți la medicină se îndreptau, pe jos, cu ceva sandwich-uri și apă în rucsace, spre câteva firme de închirieri auto. Planul era, dacă tot nu plăteam cazare, să nu irosim zilele și să scurtăm toate excursiile cu o mașină, pentru a ne putea relaxa, mai apoi, pe plajă în Tel Aviv. Oricum și autocarele erau scumpe.

Două ore și 185 euro mai târziu eram într-un Nissan Micra închiriat pentru 48 ore cu plinul făcut (și plătit). Primul lucru pe listă era Jericho, un mic ocol – cel mai vechi oraș din lume – există urmele unui oraș vechi de 10.000 de ani acolo. Merită vizitat, dar atenție, este în Palestina. Pentru cei slabi de înger, la intrare este următorul avertisment:

 

Avertisment la intrarea în Palestina.
Avertisment la intrarea în Palestina.

Vizitarea orașului antic costă în jur de 7-8 shekel. Există și un birou de informații pentru turiști în zonă. Foarte mulți arabi, atmosfera este tipică unei zone pline de turiști. Oameni care încearcă să îți vândă lucruri sunt peste tot, plimbări cu cămila, suveniruri, etc.

 

Jericho, Palestina.
Cartier rezidențial. Jericho, Palestina.

Din Jericho se poate vizita și mănăstirea aceea de pe munte. Nu mai țin minte exact numele, dar ne-am întâlnit acolo cu un grup de români în pelerinaj. Priveliștea îți taie răsuflarea, dar urcarea este apăsătoare pe o zi însorită.

 

Jericho de sus.
Jericho de sus. Subsemnatul.

Back to the car.

În soarele torid, apa părea metalică, de un albastru argintiu pe alocuri, iar munții Iordaniei creau un peisaj demn de wallpaperele din Windows XP. Un semn pe Autostrada 90 ne-a primit cu mesaj: ”Lowest Place on Earth.”

Marea Moartă.
Marea Moartă.

Ca alergător și viitor medic, ai putea spune că eram acolo din același motiv pentru care veneau și pelerinii cu bronșită și emfizem – pentru granița la cea mai joasă altitudine din lume, între Israel și Iordania. Nu aveam de studiat nimic atunci, nu venisem pentru a măsura presiunea atmosferică ce este atât de mare încât există cu circa 5% mai mult oxigen disponibil decât la nivelul mării. Nu venisem nici pentru a vedea dacă pot alerga mai repede.

Malul Mării Moarte.
Malul Mării Moarte.

Venisem pentru a-mi hrăni sufletul și mintea în cel mai calm loc de pe planetă. Nu aveam cartelă de Israel, eram deconectat de la orice.

Am petrecut câteva ore bune căutând cu Enio o zonă amenajată unde să facem baie. Ne spusese șamanul că prețul e în jur de 50 shekel, dar am vrut să fim cât mai puțin turiști posibil și am tras mașina pe dreapta într-un loc ales la întâmplare, pe la jumătatea lungimii Mării Moarte.

Am făcut baie, am vorbit despre viață, despre psihologie, despre medicină. Calmitatea acelui loc scurtcircuita axonii și era ca un duș fierbinte pentru neuroni. Un fel de orgasm mental. Chiar și astăzi, după atâtea locuri vizitate, Marea Moartă are o însemnătate specială pentru mine.

Este cel mai calm loc de pe Pământ.

.

.

.

Am plecat la apus. Ne-am spălat cu apă din sticle, apă pe care am luat-o de la un club din Mitspe Shalem, chiar în zonă. Căutând apă, am dat peste câțiva baieți la bustul gol care organizau o petrecere și ne-au dus la un robinet din curtea din spatele clubului. Ne-au invitat la petrecere.

Le-am mulțumit, dar le-am spus că nu se poate.

Coborând mai jos, spre Egipt, am văzut punțile de nisip din mijlocul Mării Moarte. Am oprit, am făcut poze. Am alergat vreo 3 kilometri spre interiorul mării, spre Iordania. Dacă nu apunea soarele, cred că am fi alergat toată lățimea. Avantajele de a fi cu o mașină închiriată.

Punți de nisip pentru extragerea sării din Marea Moartă, Israel.
Punți de nisip pentru extragerea sării din Marea Moartă, Israel.

 

Mai jos, o altă poză de acolo. Zona e Neve Zohar. E un must-see.

Eu și Marea Moartă.
Eu și Marea Moartă.

Am plecat spre Mosada. Se închisese de 30 minute când am ajuns.

Am plecat spre Be’er Sheva, cu gândul de a ajunge în Bethlehem. Am mâncat un kebab și am văzut mănăstirea la 22:30. Toate astea sunt locuri speciale pentru creștini, iar atunci când le vezi pe viu trezesc o anumită stare în tine, o emoție specială.

08:00, 5 iunie. Nazaret.

Drumul a fost lung, de vreo 3 ore (mult, pentru dimensiunea țării), dar am fost prinși la o graniță într-o coadă destul de mare. Ne-au percheziționat mașina destul de bine, inclusiv obiectele personale din buzunare (ca la aeroport, cu tot cu senzor de metale).

Nazaretul e un oraș micuț, aglomerat, plin de turiști. Să nu uit: orașul este în Palestina, în nordul Israelului, aproape de Siria și Liban.

Pentru cei interesați de partea mai religioasă, biserica din Nazaret ilustrează echivalentul lui Iisus Hristos (Dumnezenul lor) în vreo 70 de țări. Pe pereții cetății sunt picturi trimise de oficialitățile diferitelor țări. Era și România acolo, cu o icoană tipică.

Fotografii:

 

Pereții bisericii din Nazaret.
Pereții bisericii din Nazaret.
Peretii bisericii din Nazaret.
Peretii bisericii din Nazaret.

Biserica în sine este unicul lucru ce merită vizitat, dacă nu ai timp de mai mult. Arhitectura interioară e strict catolică, spre deosebire de Biserica atotcunoscută din Ierusalim. Codul vestimentar e regulă la intrare – primești o pânză neagră cu care trebuie să îți acoperi genunchii.

Biserica din Nazaret.
Biserica din Nazaret. Nu am reușit să o prind pe toată decât cu GoPro-ul.
Biserica din Nazaret - interior.
Biserica din Nazaret – interior.
Eu și pânza neagră.
Eu și pânza neagră.
Pe drumul de întoarcere spre Ierusalim am făcut și o scurtă baie în Marea Galilei.
Marea Galilei, Israel.
Marea Galilei, Israel. (foarte aproape de granița cu Siria)

Și am mers și până la granița blocată cu Iordania.

Granita Israel - Iordania.
Granița Israel – Iordania.

08:00, 5 iunie. Ierusalim.

Am vizitat biserica construită pe locul unde a fost mormântul lui Iisus Hristos. Plin de pelerini, extrem de plin.

Biserica Sfântului Mormânt. Ierusalim.
Biserica Sfântului Mormânt. Ierusalim.
Biserica Sfântului Mormânt. Interior.
Biserica Sfântului Mormânt. Interior.

Ierusalimul este un oraș magnific. Este un oraș-muzeu pentru iubitorul de istorie care caută să facă Drumul Crucii, să citească, să studieze, să rămână uimit de tonele de cultură și antichitate care există acolo.

12:00, 5 iunie. Tel Aviv.

Lăsasem mașina închiriată la garaj și plecasem cu autocarul (25 shekel) spre Tel Aviv. Discrepanța incredibilă între capitala Israelului și celelalte orașe pe care le văzusem în ultimele 48 ore era frapantă. În cei 5 kilometri în care am mers pe jos până la apartamentul următoarei gazde mă simțeam ca într-un oraș vest european, extrem de modern. Foarte multă lume făcea sport. Bulevardul dinspre Marea Mediterană era împânzit de alergători – parcă era un maraton – bicicliști, culturiști, voleibaliști, iar pe plajă erau zone cu aparate de fitness. Nu am văzut israelian gras.

Apartamentul era la 5 minute de mers pe jos de principala plajă din Tel-Aviv. Spațios, decorat cu elemente din lemn create chiar de gazda noastră, un tip de-o seamă cu noi, 24 ani. Amotz Ravid este numele său și este originar din Gaza. Fâșia Gaza. Chef la un restaurant din Tel Aviv și fotograf amator. La el acasă am mâncat una dintre cele mai bune mâncăruri din viața mea – ceva rețetă tradițională israeliană.

El este Amotz (am preluat fotografia cu permisiunea lui):

amotz
Amotz Ravid în Japonia. Gazda noastră din Tel Aviv

Seara am ieșit cu Enio, colegul meu de cameră din Turcia și Amotz la un Arak (băutura lor tradițională) și o bere locală. Ne-a povestit că în Israel, după terminarea stagiului din armată (36 luni pentru bărbați, 24 luni pentru femei), majoritatea își caută un loc de muncă și strâng bani pentru o călătorie pe un alt continent – apoi se apucă de o facultate. Pentru ei e foarte imporant să exploreze alte culturi și să învețe cât mai mult de la străini. ”Culeg” tot ce e mai bun și încearcă să devină persoane mai bune.

Amotz a fost în America de Nord, Japonia și în câteva țări din Europa. Avea în plan să se întoarcă în America și să meargă și în Canada. Mi-a dat un mail când a ajuns în State, apoi mi-a trimise poze din nordul Canadei. Una dintre fotografii, mai jos.

Yukon, Canada. Fotografie trimisă pe mail de gazda noastră din Tel Aviv.
Yukon, Canada. Fotografie trimisă pe mail de gazda noastră din Tel Aviv.

De la el am primit și cea mai bună rețetă pentru cum să prepar ovăzul pentru micul dejun.

Mai jos postez mailul său din toamna lui 2015:

Hi Mihai,

How are you all? I hope yours and Enio’s tests are done well… Did you go back Romania already? Is there a hard situation by the refugees in yours area too?

Just looking up whats going on with you both

I am traveling now near Boston, MA , USA and keep on tomorrow to Denver, Colorado. I decided  to skip Europe before the USA…

Have a nice week! 

Tell my Hello to Enio too please

Amotz

Pentru mine a fost colosală trecerea de la hoteluri/hosteluri/moteluri și conformism la încredere totală în oameni străini. Am legat o prietenie unică acolo, în micul tărâm al Israelului, și tocmai din această cauză am adus atât de multe detalii. Locurile în care mergi, regiunile pe care le vizitezi nu valorează mare lucru dacă nu le înțelegi istoria, dacă nu cunoști localnici și nu încerci să devii unul de-al lor.

Tel Aviv, ca oraș, este foarte americănesc. Ai impresia că ești în total altă lume, iar Ierusalim pare deodată doar o cetate veche. Nu am vizitat nimic, doar am mers pe străzi și am absorbit cât mai mult din culoarea locală. Am mers la plajă, am făcut ceva snorkeling și am alergat vreo 10 kilometri a doua zi, seara. Nu aveam pantofii de alergare la mine, dar i-am dat un mesaj lui Amotz, care era la muncă, și l-am întrebat dacă îi pot împrumuta pantofii.

Of course, man!

Rezultatul, mai jos:

Alergare în Tel Aviv, Israel. Subsemnatul.
Alergare în Tel Aviv, Israel. Subsemnatul.

Aici vine un alt capitol interesant. Nu aveam cazare pentru ultima noapte în Israel. L-am întrebat pe Amotz dacă mai putem sta încă o noapte. Ne-a explicat, foarte serios, că mai vine o tipă din Polonia și vrea ca ea să doarmă în dormitorul său, unde dormisem noi. Nu a fost nici o problemă. În noaptea aceea am dormit pe saltele, pe jos, pe terasa imensă a apartamentului, toți trei.

Câteva poze cu noi trei de la plajă:

Noi și gazda din Tel Aviv, Amotz.
Noi și gazda din Tel Aviv, Amotz.
Tel Aviv, penultima zi.
Tel Aviv, penultima zi.

Nu mi-aș fi imaginat altcumva călătoria în Israel. Cuvântul „formal” nu ar trebui să existe într-o astfel de țară. Pleci într-o vacanță pentru a-ți reîncărca bateriile și pentru a-ți odihni corpul și creierul, dar pleci într-o călătorie pentru a descoperi un nou tu. Mai sus am spus o poveste, dar am încercat să o transform într-o experiență chiar și pentru tine, cititorule.

Sper că ai fost cu mine, acolo.

14:30, 8 iunie 2015

Am plecat din Israel schimbat și mai bogat. Mult mai bogat.

Articol înscris în concursul Thailanda, Te Iubesc! organizat de KLM România, în colaborare cu Tedoo.ro și T.A.T. Balkans

Submit a comment