Maratonul International Bucuresti 2013 – Povestea

La înscrierea pentru un maraton ar trebui pus în prim-plan următorul text:

“Intrarea se plăteste cu mințile. Numai pentru nebuni.”

Primul meu maraton este unul dintre cele mai tari experiențe pe care le-am încercat până acum. Un amalgam de senzații și emoții într-un interval atât de scurt, câteva ore care îți schimbă complet percepția asupra vieții și limitelor umane.

Alergatul a venit ca ceva firesc în viața mea, aveam nevoie să mă păstrez în formă și să îmi creez o viață mai disciplinată. Apoi a fost setea de succes. Într-o nebunie de moment, la o căutare pe Google, am hotărât la începutul lui februarie să mă înscriu la Semi-maratonul Internațional București. Asta am și făcut. Povestea o găsiți aici și aici.

Pe 20 mai 2013 am avut de luat o decizie la care nici nu am stat pe gânduri. Să continui să alerg ca să merg la maratonul din octombrie? Desigur. Dacă nu îmi fixam un scop, poate că nu aș fi reușit niciodată să alerg atât și să mă țin de un astfel de program pe perioada de vară. A fost o lecție învățată încă de la semi-maraton.

Două accidentări, 4 luni și 600 km mai târziu mă aflam la startul celui mai mediatizat eveniment de acest gen din România. Maratonul Internațional București 2013.

Muzică motivațională pe fundal, murmurul a peste 7000 de oameni și o aglomerație de nedescris. O voce coordona totul prin sunetul din boxele uriașe, la intrări se îmbulzea lumea, iar eu eram fix în centrul pieței preparând isotonicul, fiind deja în întârziere. Pe această cale îi mulțumesc fratelui meu care a fost acolo cu mine de la 8:30 și mi-a oferit ce am avut nevoie, când am avut nevoie.

Mă aflam între oameni care doar priveau și oameni care aveau să alerge pentru următoarele 3-6 ore. Mă simțeam ca la un examen.

Atmosfera îmi era oarecum familiară așa că mi-am pregătit isotonicul, vitaminele și magneziul și m-am poziționat la start.

maraton bucuresti

Piata Constitutiei (Start)

În mod normal știam că oamenii sunt așezați la start în funcție de timpul stabilit anterior la un astfel de concurs, dar tipa care m-a ghidat mi-a spus: “Du-te cu mulțimea!”. M-am așezat în dreptul primei porți de intrare pe traseu, undeva între cei mai rapizi atleți.

Mare greșeală.

Mi-a luat cam 40-50 de secunde să trec linia de start în toată mulțimea aia și pe parcursul următorilor 4-5km am fost depășit din toate părțile. M-am stăpânit cu greu să nu fiu furat de senzație și să accelerez. Vedeți mai jos de ce.

Cu două săptămâni înainte de maraton am suferit o accidentare la genunchiul stâng. Durerea mi-a trecut în trei zile. În alea două săptămâni eu am alergat doar 5km, în loc de 50. Din toată experiența mea și din toate durerile pe care le-am simțit de-a lungul ultimelor 9 luni mi-am dat seama că era ceva destul de grav care avea să “recidiveze”.

Nu era o simplă durere.

Am decis să alerg maratonul cu 30 de secunde pe kilometru mai încet decât îmi plănuisem. 6 min/km în loc de 5:30/km. Trăgeam pentru un 4 ore – 4 ore și 10 minute în loc de 3 ore 55 minute.

Aveam de alergat două lap-uri de 21,097km. Primul lap avea să fie străbătut de un puhoi de oameni, în timp ce la al doilea distanțele dintre alergători aveau să se mărească considerabil. Și, într-adevăr, așa a fost.

Primii 32km aveam să-i străbat cu corpul, în timp ce ultimii 10 km aveam să-i parcurg cu mintea.

Știam că durerea va apărea la un moment dat, dar nu știam când. Practic toată săptămâna dinaintea maratonului m-am gândit la asta: când va apărea, dacă va apărea, dacă voi termina cursa. Toată săptămâna am fost puțin nervos.

maraton bucuresti start

Piata Constitutiei (Start)

În ziua de 6 octombrie m-am simțit ca la un examen. M-am documentat și am aflat că un ligament lezat se vindecă complet undeva între 2-3 luni cu exerciții puține de refacere și repaus.

Eu am avut la dispoziție 13 zile.

Am început ușor, am dat muzica la 50% ca să respir aerul celor câteva zeci de mii de pași ce se auzeau în dimineața aceea. E o senzație unică să alergi un maraton.

Știam traseul, primii 21 km i-am alergat cu un pace de 5:50/km. Am rezistat cu greu tentației de a accelera în vălmășagul de la start. În primii 18 km nu am simțit nicio durere. Abia când am intrat pe Splaiul Independenței am simțit o ușoară senzație de epuizare. În momentul în care am terminat primul lap, primul semi-maraton din cele două legate, am început să simt oboseala. La kilometrul 22 mă simțeam epuizat complet. Nici acum nu înțeleg de ce.

Deja nu mai era o joacă, nu mai simțeam ușurimea cu care alergasem până atunci.

Îmi tot spuneam că nu e mare lucru, încă atât. De fiecare dată când treceam prin Piața Constituției îmi luam magneziu și făceam plinul de isotonic de la fratele meu. După km 23 am început să zâmbesc ca să nu mă mai gândesc la genunchi.

Nu îmi venea să cred că ligamentul era în regulă. Am făcut atunci ceva ce nu am crezut că voi face la maraton.

Într-o idee de moment, am început să încurajez alergătorii pe care îi depășeam. A fost o idee genială care m-a dus mai departe până la km 31, undeva după ce făcusem a doua oară înconjurul Arenei Naționale, când deja eram sigur că pot termina în mai puțin de 4 ore și 15 minute. Îmi tot făceam calcule, împărțiri, adunări. Puteam să îl termin chiar mai repede.

Am făcut și o poză.

arena nationala maraton

Arena Nationala (km 30)

La km 32 am simțit prima străfulgerare puternică în genunchi. Am încetinit, am mers pe jos puțin și am continuat să alerg. Creștea exact cum crește un embrion în placenta mamei. Cu fiecare moment în care atingeam asfaltul, o durere infimă creștea. Zâmbeam doar ca să anihilez senzația.

A mers.

Probabil am părut un nebun în fața celor care m-au văzut.

La km 35 m-am oprit în Piața Constituției la ai mei să îmi fac plinul cu glucoză, banane și isotonic. Atunci m-a lovit cu toată puterea.

Imediat ce am plecat de lângă ei, la orice pas pe care îl făceam simțeam o înțepătură ca și când cineva mi-ar fi răsucit cuțitul în os.

Se spune că atunci când alergi un maraton te lovești de celebrul zid undeva la km 35 când ți se epuizează rezervele de glicogen și corpul trece pe grăsimi. Șocul acela când simți că nu mai ai dram de energie în tine și mintea îți spune să te oprești din motive evidente de conservare.

Pentru mine a fost un alt fel de zid.

Alergam și simțeam cum trosnește. Nici nu ajunsesem la km 36 ca aproape îmi dădeau lacrimile de durere. La propriu. Am încercat orice, am încercat să îmi ușurez mișcarea ducând piciorul stâng în față cu mâna. Am încercat să alerg, chiar incredibil de încet. Apoi mi-am zis ca pot suporta durerea pentru încă 40 minute de alergat normal, dar nu știam dacă se va rupe ligamentul. Am decis să nu risc în van. Ar fi fost un cost mult prea mare.

Atunci toate planurile mele de a termina maratonul în mai puțin de 4 ore și 15 minute s-au spulbeat. Alte calcule, alte împărțiri și comparații. Mai aveam 7km de mers pe jos. Deși eu îmi făcusem temele perfect.

M-am calmat, știam că pot termina în timpul limită, am decis să termin în 4 ore și 50 minute și să alternez mersul pe jos cu alergatul.

A văzut cineva The Walking Dead?

Așa alergam eu. Practic îmi târam piciorul stâng și toată forța o puneam în piciorul drept. Apoi mergeam. Apoi alergam.

Ultimii km au fost doar despre a pune un picior înaintea celuilalt.

A fost un moment în care am primit zeci de încurajări de la spectatorii de pe margine și de la ceilalți alergători. Le mulțumeam și le zâmbeam în același timp. Aș fi vrut doar să am timp să le explic că eu voi termina maratonul oricum, că nu mă dau bătut.

Am continuat, am ajuns pe Splaiul Independenței unde am făcut poză la km 40.

maraton splaiul independentei

Splaiul Independentei (km 40)

Aproape de km 41, la punctul de hidratare erau doi tipi cu portavoci care încurajau pe toată lumea. Când m-au văzut zombie, au început să țipe și să mă încurajeze cât puteau de tare. Le mulțumesc și acum.

La km 42 mă așteptau ai mei care îmi făceau poze și mă filmau.

km 42 maraton

Piata Constitutiei (km 42, la 195m de final)

Ultimele sute de metri am văzut doar textul Finish și mă luptam să alerg normal în timp ce termin maratonul.

Am terminat maratonul în 4 ore, 48 minute și 22 secunde.

Mi s-a pus medalia la gât. Simțeam zeci de emoții. Mi s-a scos chip-ul electronic de la șireturi. Nu îmi venea să cred că făcusem asta. Alergasem un maraton. Lucrul care mă bântuise la propriu ultimele luni.

Ei mi-au promis ca aleargă cu mine următorul semi-maraton.

maraton bucuresti 2013 final

Am alergat un maraton ca să mă cunosc mai bine pe mine. Am făcut asta pentru că e o provocare mult mai mare decât crezi până în momentul în care spui: “Chiar voi face asta”. Am alergat pentru că nu e atât de greu pe cât crezi. Satisfacția de a sparge barierele mentale e mai mare decât orice durere fizică ce dispare până la urmă.

Alergatul este despre a-ți dresa creierul, nu despre a-ți antrena corpul. Iar maratonul este examenul final.

Până acum nu îi apreciam pe alții care făceau asta. Doar când am simțit pe pielea mea ce înseamnă antrenamentele, disciplina, ambiția, durerea, foamea, setea, efortul depus, perseverența, sacrificiile, atunci am realizat că maratonul nu îl alergi pentru timp. Maratonul e despre fricile tale, e o provocare prin care îți spargi limitele. Maratonul este despre a continua atunci când nu mai poți, când simți că vrei să îmbrățișezi asfaltul. Toate alergările mele de pe unde am fost, tot timpul ăla sacrificat în vacanță, toată sudoarea, toată durerea, pe toate le-am concentrat în medalia asta. Am făcut ceva formidabil cu efortul meu, pe spatele meu.

Felicitări tuturor celor ce au alergat pe 6 octombrie 2013 maratonul de la București pentru prima dată. Mă bucur că ați reușit, e ceva extraordinar.

 

1 Comment

Submit a comment