Nervii mei costă mai mult de 200 euro

Replica asta i-am dat-o acum ceva timp fratelui meu după o zi epuizantă în care îmi bătusem capul cu niște treburi ce păreau a fi departe de sfârșit, interacționând cu oameni fără coloană vertebrală, nesiguri, sau pur și simplu neavând norocul de partea mea. Eram agitat că planul nu mergea. Eram stresat că nu mai aveam bani. Eram nesigur că ajunsesem într-un punct în care toate informațiile asimilate de mine până la momentul respectiv se amestecau, cumva, între ele, fără a se omogeniza în ceva palpabil și exact. Am învățat astfel lecția răbdării, uneori timpul ticăie încet și perseverent dar trebuie să stai neclintit și să nu intri în panică. E un fel de test al nebuniei.

Am învățat că dacă vrei ceva, trebuie să tragi tare, trebuie să te duci să îl iei, pentru că nu ți-l va da nimeni, niciodată. Trebuie să îl meriți. De obicei, când realizezi prima dată chestia asta în viață, o să ai un șoc. Eu l-am avut la 17 ani.

Continuând, știți vorba aia, uneori succesul înseamnă a atârna în gol sau doar a trage tare un anumit interval de timp până când ceilalți renunță și cad. Sunt conștient de faptul că mai am multe de învățat și că oricât aș încerca să fiu mai calm și ferm în deciziile pe care le iau sunt predispus greșelii. Dar mai bine greșești acum. Mai bine greșești constant pentru că un om cu 1000 de greșeli la activ e mai călit și experimentat decât unul care a stat în zona de confort.

Replica din titlu am dat-o atunci când eram pe punctul de a renunța și de a mă abate de la planul stabilit inițial. Cu alte cuvinte, pierdeam banii ăia doar din comoditatea mea, din dorința puerilă de a nu mă stresa mai mult decât eram eu obișnuit. Aproape că mi-am băgat picioarele și era să o las baltă. Metaforic vorbind, chiar dacă trăsesem pe dreapta, am rămas pe autostradă, am pornit cu viteză constantă, după ce am analizat direcția în care mergeam. Am învățat să nu mă grăbesc, pentru că totul e ca în șah. Secretul e să fii calm.

De obicei când intri într-o chestie pe care nu o cunoști ai impresia că e un labirint care nu se mai termină. Asta am simțit eu. Mergi de zile întregi, vrei să ieși din el, dar pur și simplu nu reușești. Pentru asta ai nevoie de viziune. Adică să vezi cumva de sus, ca într-un joc video, dincolo de puterea normală a personajului controlat de tine. Sa vezi mai mult decât pereți. Să observi un pattern pe care să îl speculezi și să ai coaie să îl urmezi.

Așa e viața. Ai, n-ai mingea, tragi la poartă.

Submit a comment