Povestea ultramaratonului de pe Transfăgărășan

“Dacă vrei să alergi, aleargă 1 kilometru. Dacă vrei să câștigi o experiență de viață, aleargă un maraton.”

– Emil Zátopek

Anul trecut mi-am spus că în 2014 voi alerga un ultramaraton. Era pasul firesc către ceva mai mare. Făcea parte din “orarul” meu pentru anul în curs. Aveam în plan să mă înscriu fără ezitare la TransMaraton, un eveniment de organizat de doi sportivi incredibili din România – Andrei Roșu și Gabriel Solomon, pe care îi urmăream de ceva vreme în online și ale căror bloguri le consumam uneori.

TransMaraton este un eveniment de alergare și fundraising ce se desfășoară pe Transfăgărășan – șoseaua din România care este marketată în acest moment ca fiind “cea mai frumoasă din lume”, după ce Richard Hammond, Jeremy Clarkson și James May au “afirmat” acest lucru în emisiunea TopGear, urmărită de zeci de milioane de oameni la nivel global. Cu alte cuvinte, oamenii au venit cu câteva super-mașini pe Transfăgărășan și au rămas uluiți de peisajul de acolo.

transfagarasan_pass_rumania
Sursă: 1hdwallpapers.com/wallpapers/transfagarasan_pass_rumania.jpg

Continuând…

Am reluat alergările undeva prin ianuarie 2014, după ce mă accidentasem la Maratonul Internațional București la cursa de 42.2km destul de urât. M-am antrenat până în mai, adăugând kilometri în calendar, “călindu-mă” pentru ceea ce avea să urmeze, participând la Semi-Maratonul Internațional București din aceeași lună. A fost prima dată când am alergat la un asemenea eveniment cu “ai mei”: prietena mea, fratele meu, vărul meu și prietena lui. M-am bucurat foarte mult că i-am “inspirat”.

Observați, vă rog. rânjetele de pe fețele lor când au terminat :)). În special al Ioanei (stânga).

10291759_763722447001683_2348777350127776886_n

Mă pregăteam, într-un fel, pentru ultramaratonul pe care urma să îl alerg în septembrie. Nu am ezitat nicio clipă și nu am avut nici un dubiu cu privire la eveniment.

Eram hotărât.

Știam că o să particip, așa că m-am înscris undeva prin aprilie la TransMaraton, la cursa de 64km (ultramaraton). Una dintre condiții, fiind un eveniment de fundraising, a fost să devin, da, fundraiser. Adică să strâng fonduri pentru unul dintre proiectele partenere ale evenimentului.

M-am bucurat, nu mai făcusem asta și voiam să încerc, evident.

Având în vedere că pasiunea mea primordială e medicina și în doi ani voi fi medic, am ales să susțin proiectul Hospice, organizație care se ocupă cu strângerea de fonduri pentru bolnavii de cancer, oferindu-le tratament paliativ în mod gratuit. Mai multe despre asta am scris aici. Am devenit fundraiser și cu ajutorul vostru, al tuturor celor care m-ați susținut, am atins suma țintă pe care mi-o fixasem ca obiectiv.

Vă mulțumesc.

A fost lecția ajutorului. Când îți asumi un astfel de rol, brusc realizezi că poți schimba ceva. E un feeling unic, atunci când contribui masiv sau chiar infim la un bine. Tot bine e, iar noi suntem oameni.

Ar trebui să facem asta mai des.

Din mai au urmat 4 luni de antrenamente ce aveau să cumuleze peste 700km. Sau cel puțin așa trebuia. Din păcate (sau din fericire), am călătorit toată vara după sesiune și nu am avut întotdeauna “când” și “unde” să îmi fac antrenamentele. De exemplu, uneori, în Egipt, era vorba chiar de siguranța mea.

Așadar, în august am alergat 69km din peste 200km, cât aveam pe hârtia pe care o țineam mereu aproape.

Septembrie m-a pus în fața faptului împlinit. A fost prima dată când mi-am dat seama de magnitudinea lucrului pe care urma să îl fac. A fost prima dată când mi-am dat seama că nu muncisem cu aceeași trudă cu care muncisem cu un an înainte, pentru MIB 2014. Da, aveam dubii legate de cei 64km pe care îi aveam să alerg.

Așa că… m-am întors în țară în septembrie și am făcut ce face românul.

Am îngrășat porcul în Ajun.

Am alergat 70km și am pedalat 28km în 4 zile. Apoi am continuat să alerg aproape zilnic pentru încă o săptămână.

Între timp…

Nu știu dacă ai avut vreodată imaginea în cap a ceea ce urmează să faci. Eu o am mereu. Cred cu tărie că trebuie să îți “vizualizezi” obiectivul, să fii acolo, să îl palpezi, să trăiești sentimentul – doar așa ești capabil să îl atingi întotdeauna. Mereu mă folosesc de capacitatea uimitoare a minții ca să ajung acolo unde de multe ori cred că e imposibil. Doar că de data asta ceva nu se mai lega. Mă FORȚAM efectiv să mă văd la Finish. Mă gândeam că o să îi dezamagesc pe toți cei care donaseră și mă susținuseră. Dar cel mai rău, mă dezamăgeam pe mine că îmi dădeam voie să gândesc așa.

Aveam momente când cădeam de multe ori pe gânduri și mă întrebam cum voi putea să alerg 64km pe munte, cu diferență de nivel de peste 3000m (3km), într-o cursă din care aproape 35 km erau doar urcare pură?

Atunci am început să zâmbesc. Sună teribil de prostesc, dar asta trebuie făcut într-un moment de genul. Mi-am dat seama că trebuie să pun un picior în fața celuilalt până termin. Mi-am dat seama că trebuie să merg la “rădăcini” – să nu mai privesc alergarea din unghiul ăla și să schimb totul la 180 grade.

Am făcut asta.

Mă imaginam cum urc muntele fără să simt durere și încercam efectiv să mă văd acolo, să “simt”. Mă imaginam la kilometrul 50 când aveau să mă doară pentru prima dată picioarele. Am împărțit cursa în 3 semi-maratoane de 21,7km și fiecare era alcătuit din urcarea și coboârea aferentă. M-am văzut la Finish și m-am gândit că sunt alții care au alergat 500-1000km.

Cursa mea era doar încălzire.

Am pus atât de mare accent pe povestea dinaintea evenimentului, pentru că ea e cheia. Alergarea în sine a fost un lucru, dar pregătirea mentală e secretul oricărui succes, de orice natură ar fi el.

Precizez că cea mai lungă alergare până la startul cursei fusese de 43-44km, alergați pe muntele insulei Zakynthos din Grecia. Eu trebuia să mai adaug 21, și ceva diferență de nivel.

CURSA

Pe 20 septembrie, la 04:30, urma să fie startul pentru Ultramaraton, la 08:00 pentru Maraton (unde alerga fratele meu) și la 10 pentru Semi-maraton. Din cauza unei greșeli personale de logistică și o descriere nereușită a unei pensiuni, am reușit să îmi cazez grupul la 42km distanță de zona mea de start.

După multe drumuri prin Făgăraș (orașul) și pe Transfăgărășan pentru a lua cele două kit-uri de concurs, am ajuns la pensiune aproape de ora 21, pe 19 septembrie. Cu 7 ore jumătate înainte de start.

Ardeam de nervi.

Am reușit să adorm undeva între 22:30 și 23. M-am trezit la 02:45 ca să plecăm spre zona de start.

Am mâncat în mașină, pe drum. Am făcut 42km în 39 min.

Când am ajuns acolo, am început să îmi fac încălzirea, să îmi pregătesc lanterna frontală, să verific ultimele detalii. Mai jos e o poză făcută cu câteva minute înainte de start (știu, arăt ca un curcubeu :)):

04:22, cu 8 minute înainte de start
04:22, cu 8 minute înainte de start

Îmi aminte vorbele lui Andrei (vărul meu) când eram doar eu cu el, și priveam la câteva sute de metri în sus spre muntele întunecat.

– Acolo sus trebuie să ajungi. Asta e nebunie curată. N-aș face asta pe întunericul de acum nici să mă plătești. 

Pentru mine urma să înceapă una dintre cele mai puternice experiențe prin care trecusem până la momentul ăla.

Mai jos e startul cursei, filmat de Andrei, care ne face țicniți pe toți 🙂 :

Am plecat ca din pușcă, dar am scăzut viteza după primii 100 metri. Urma să alerg 64km, trebuia să conserv cât mai multă energie. Trebuia să beau apă la 30 minute și să mănânc carbohidrați și proteine în fiecare oră.

Am urcat primii 14 km spre lacul Bâlea în circa 1h 40min. Ca idee, ultimii ~8km din urcarea asta sunt exact peisajul acela celebru al Transfăgărășanului, care e și în articolul acesta – prima fotografie. Când urcam, aveam muzica într-o cască și la un moment dat am scos-o, doar ca să savurez liniștea muntelui. Sentimentul de acolo de sus, vântul ăla tăios care îmi străpungea puternic pielea, cadența pașilor, întunericul perfect și efortul pe care îl depuneam mă făceau să mă simt invincibil.

Mă gândeam la tot și la nimic.

Mă gândeam cum o să conving cât mai multă lume să se înscrie la un maraton și să îl termine, să simtă toată lumea mixul acela de mii de emoții geniale pe care îl simțeam eu.

Atunci m-am văzut cu adevărat la Finish. Totul urma să vină de la sine, trebuia doar să am răbdare.

Noi, alergătorii, “conservasem” distanțele între noi. Aveam un tip în față la vreo 100m și alți 5 (după lanternele pe care le număram la bucle), la 100m în spate. Am coborât restul de 7.6km până la Cabana Capra și am făcut primul semi-maraton în 2h 30min, al 7-lea. Totul era în grafic.

La km 22 și ceva am avut prima crampă puternică. Mi s-a blocat efectiv bicepsul femural stâng în timp urcam în pas de marș ca să pot mânca. Am ignorat durerea, dar mă temeam că o să revină. Nu știam cum ar putea reacționa corpul meu la urcările alea infernale și la… 64km!!

Aveam în plan să îmi iau magneziul, gelurile energizante, glucoza, vitaminele, electroliții până la km 35. De acolo trebuia doar să aștept să se absoarbă și aveau să mă ducă până la final.

În timpul urcării abrupte până la lacul Bâlea, pe la km 25-26, l-am întâlnit pe Florin Daniel. Am alergat cu el până la km 57. (Mulțumesc pentru cursă, omule!) Și el era tot la primul ultra, așa că am vorbit tot felul de prostii, a trecut timpul mai repede și am tras unul de celălalt atunci când aveam nevoie.

mihai voinea

Pe măsură ce kilometrii se adunau, soarele câștiga tot mai mult teren. Eu tot făceam calcule matematice legate de timp – voiam să știu la cât termin. Vreau să spun că după ce am făcut 30km, totul a venit de la sine. Devenise un automatism. Puneam un picior în fața celuilalt cu precizie elvețiană, mă uitam la ceas, la peisaj, la ceilalți alergători de la celelalte curse care luaseră startul.

Eram sigur că o sa termin.

Prietena mea a alergat cu mine ultimii 8 km. Îi mulțumesc.

Pe fratele meu îl felicit.

Am terminat ultra-ul în 8h 25min 47sec.

10708010_777778628948525_602452555_n

E un mare succes pentru mine.

Mulțumesc încă o dată celor care au donat și m-au sprijinit în această “călătorie”. Am primit astăzi un mail de la Hospice care spune așa:

Pana in prezent, cu ajutorul vostru si generozitatea celor care au donat, s-au strans 55.614 Ron din 740 donatii – asta inseamna 270 de vizite de ingrijire la domiciliu si 85 de internari in centrul HOSPICE. 

In timp ce noi eram la Transmaraton pregatindu-ne, pe 19 septembrie a avut loc si deschiderea oficiala a noului hospice . Nu a fost un drum usor insa ne bucuram ca s-a finalizat totul cu bine; va astept sa ne vizitati oricand. Activitatea in noul hospice a inceput prin consultatiile in ambulator, centrul de zi pentru copii, terapie de stimulare multisenzoriala, grupuri de suport pentru pacienti. Acestea in paralel cu mentinerea ingrijirii gratuite la domiciliu, serviciile mobile din spitale si a celorlalte servicii pe care le oferim.

Pe final, vă las cu două citate pe care le-am notat atunci când le-am auzit la doi alergători:

Confortul distruge caractere – Monalisa Puruhniuc, participant Transmaraton

Nu exista vreme urata, pe care sa nu poti alerga. Doar oameni moi. – Adrian Soare, succesdublu.ro

Mihai Voinea

Submit a comment