Am terminat medicina

Lucrare de licenta

Astăzi am terminat medicina. Am deschis calendarul să văd ziua în care am dat admiterea. 21 iulie 2010, o zi de miercuri. Cu tot cu pregătire, mi-am dedicat 7 ani din viață acestui obiectiv care a fost o adevărată obsesie. Nu m-a lovit până astăzi, până când președintele comisiei nr. 6 a strigat numele: dr. Voinea Mihai Victor.

Transformarea a fost atât de lină, dar atât de masivă în cei 6 ani, încât abia acum realizez la capătul cărui drum mă aflu. Mă obișnuisem să fiu student la medicină, doar avea să dureze o ”veșnicie”. S-a încheiat o etapă importantă din viața mea, și pe lângă realizările curriculare și extra-curriculare din cei 6 ani, pe lângă stresul care m-a măcinat în sesiuni, mă bucur că am întâlnit o tonă de oameni care au contribuit la maturizarea puștanului care a intrat la medicină în 2010 (salut colegi, prieteni, mediciniști din alte țări). Dacă mă cunoști personal și chiar dacă am schimbat la un anumit moment dat doar câteva cuvinte, îți mulțumesc. Fără oamenii care mi-au fost alături în ultimii ani, totul ar fi egal cu zero. Cu unii am fost împreună acolo, pe baricade.

Cel mai important lucru pe care l-am învățat din medicină este amânarea recompensei imediate. E un proces atât de lung, atât de chinuitor și atât de frumos (lucru de care îți dai seama abia la final, nu atunci când blestemi sutele de pagini pe care le ai de învățat), încât înveți să muncești zilnic și să îți clădești drumul încet, cărămidă cu cărămidă. Înveți să îți setezi obiective pe termen lung și să le gestionezi. Înveți să nu îți iei privirea de pe ceea ce vrei, chiar dacă sună utopic, pentru că trăiești pentru lucrul respectiv. E acolo.

Vin greutăți, vin provocări, dar spargi toate zidurile, sau le ocolești.

Al doilea lucru este volumul mare de muncă. Nu ai cum să faci ceva în industria asta (da, cam asta este în 2016, într-o epocă intens consumeristă și globalizată), lumea asta, dacă nu muncești. E ca în orice alt domeniu, trebuie să transpiri și să stai puțin mai mult acolo, la birou, să mai înveți ceva, chiar și când pare că ar trebui să iei o pauză sau să te oprești. Trebuie să te mai trezești la 4 dimineața înaintea unui examen pentru că trebuie să știi. Trebuie să știi. Creierul tău devine un hard-disk pe care trebuie să stochezi informație și la final, doar cu sinapsele alea noi formate rămâi. Acela vei fi tu, medic.

Contrar credinței populare, dacă știi să te folosești de cei 6 ani în mod util, ai un avantaj major față de cei care au o facultate de doar 3-4 ani. Aici e un sfat pentru toată lumea, nu doar pentru cei care nu au terminat încă (și nu doar medicina). Nu pierde timpul și vezi ce altceva te pasionează, experimentează, pentru că sistemul nostru educațional este prea rigid și vechi. Ai timp. Forma actuală se folosește încă de pe la 1700, din era industrială, când avea obiectivul de a scoate muncitori de fabrică pe bandă rulantă. La 17-18 ani nu te întreabă nimeni chestiile astea, ce vrei de la viață, ți se spune să stai în banca ta și să urmezi regulile. Nu face nimic despre care alții au zis că nu se poate, este greu, este o prostie, sau este imposibil. Știu ei mai bine. Ascultă-mă, nimic nu e imposibil. Mi se ridică părul de pe mâini când spun asta, pentru că nu e doar un citat de pe Instagram. Am făcut lucruri care păreau imposibile pentru mintea mea de acum câțiva ani, și oricine le poate face dacă renunță la limitările impuse de societate. Dacă renunță la ”ceea ce spun alții și ceea ce cred alții”.

Da, medicina e genială pentru că ai timp să îți trăiești 20s, cum zic americanii, fără griji. Ești, într-un fel, scuzat. Ai de învățat, dar dacă te duce capul faci mai multe. Al treilea lucru de reținut, dacă ai intrat în horă, joacă. Medicina nu se face cu jumătate de măsură. Punct.

Poate că fără medicină nu aș fi început să alerg, nu aș fi călătorit atât de mult, nu aș fi cunoscut atât de mulți oameni frumoși, nu mi-aș fi descoperit celelalte pasiuni și nu aș fi omul care sunt astăzi. Omul. Nu are legătură cu titlul obținut. A fost o experiență frumoasă și nu regret absolut nimic. Bun, rău, sistemul medical românesc m-a format.

Am citit aseară o linie de text pe care mi-am notat-o imediat în agendă, chiar dacă nu aveam în plan să o folosesc aici. De fapt, chestia asta o scriu spontan. ”Dacă nu te provoacă, nu te schimbă.” Fenomenul asta numit medicină, dacă îți pasă de el, te schimbă într-un mod frumos și fiecare greutate depășită îți aduce un nou upgrade. E ca în jocurile video, doar că personajul ești tu, pe viu.

Iubesc știința, iubesc să ajut oamenii.

Încheiat capitol, 16 septembrie 2016.

Va urma…

Submit a comment